Mdea

Sictir, prajiturele de la mamaie...si cozonac cu branza, cateva cadouri..ce mai era? A, da.. niste luminite prin oras. Si filme despre credinta si fericire (o gramada, deja neconvingatoare). Craciun 2009. Oare tuturor li se intampla asta? Sunt eu de vina? Eu nu mai pot sa ma bucur de "magia iernii" (oh te rog, o idee mai buna n-aveau pentru reclama de la Jacobs?..cred ca aia era cu magia iernii)? Sau chiar nu mai am de ce sa ma bucur? La voi cum e?

Oricum; sarbatori fericite!

Întâi decembrie

La mulţi ani mie! (mă rog, + ţie şi României, dar asta nu-i important).

:)

Titlul postării anterioare e pentru tine. Nu mi-ai amintit să îţi dau cartea azi. :)

Data viitoare nu mai scapi!

Stau uneori şi mă întreb, din ce în ce mai des în ultimul timp... unde s-a dus totul de fapt? Unde ne-a dispărut căldura noastră rece? De ce ne-am pierdut aşa într-un hal? Evident, ştiu răspunsul prea bine; lucrurile se schimbă, e ceva normal. Dar ar fi trebuit ca noi să fim timpurii, suntem jumătate, dacă nu chiar mai mult din tot! Deci asta nu-mi e de ajuns. Unde ni s-a dus capabilitatea de a rămâne pe loc? Nu de alta, dar ştiu sigur că s-a dus! Întrebarea e, unde?! De ce ne privim cu atâta ură între noi, de ce nu ne aliem, de ce ne considerăm atât de pe cont propriu şi de ce avem impresia că facem atât de bine ceea ce facem? De ce o dăm în bară în halul ăsta? Chiar nu vede nimeni că nu putem să ne descurcăm? Ne-am dus de râpă! Ne-am dus de râpă de tot! Am tras semnalul de alarmă. Trebuie să ne oprim din drum acum, sau încet-încet ne vom distruge. Dar vreau, vreau să ştiu, unde s-a dus totul? De ce s-a dus?
Şi cel mai rău: DE CE IAU PARTE LA ASTA?!

Măi fetelor!!!

50 de lucruri care-mi trec momentan prin minte

Duminică, 22 noiembrie 2009, ora 13:00

1. Jacobs
2. Curtea de Argeş
3. AVON
4. Răceală
5. Poziţii relative a două plane
6. Joe
7. Clearskin
8. Propoziţia subordonată subiectivă
9. Concert NightFly
10. Migdale cu miere
11. Reclama cu "orice pentru casă... ca să fii tu fericită!"
12. Maine e şcoală
13. Miercuri nu mai înseamna miercuri, miercuri înseamnă teza la matematică
14. Hi5
15. Coduri Avon
16. Tom şi Jerry
17. Numere reale
18. Nokia
19. Se apropie Crăciunul
20. Bo$$ pletos
21. James McAvoy
22. Bulgaria
23. Gripa porcină rules!
24. Joe
25. Am ajuns la jumătate
26. Am uitat când am meditaţii data viitoare
27. Zole (don't ask)
28. Radu, la aeroport te rog
29. Twitter
30. Răceală (nu a mea)
31. Compas roz
32. Joe
33. Încă sunt în pijamale
34. BUŞTENI
35. Teza la matematică
36. Welcome to McDouglas
37. Shark Tale
38. The Sims 3
39. Deja m-am plictisit
40. Joe
41. Devon & Connor
42. Smosh
43. Relaţii între puncte, drepte, plane
44. +44 (The band)
45. Flavius (pentru că tocmai a intrat pe messenger)
46. Buşteni şi Joe
47. Aproape am terminat
48. Teza la mate
49. Thassos
50. Joe

Ca şi când n-aş avea ce face.

Apropo, raspunsul întrebării din postarea anterioară este: Alcool.

? of the day.

Care este denumirea clasei de compuşi organici cunoscută sub formula generală R-OH, unde R reprezintă un grup alchil format din carbon şi hidrogen, iar OH reprezintă unul sau mai multe grupuri hidroxile?


(David Nicholls - Starter for Ten)
(răspunsul în următoarea postare)

Acum serios.

Îmi place România. Ţie nu? :)

Da.

De-a lungul vieţii mele, (scurtă, desigur), am trecut prin câteva experienţe care cu siguranţă au intrat foarte adânc în borcanul conştiinţei şi sentimentelor mele. Cea mai recentă având loc acum mai puţin de un an, probabil tipic adolescentină, s-a întâmplat să îmi lase un mare semn pe creier şi inimă, mai ales având în vedere faptul că, comparativ cu alte experiente majore din trecut, de această dată am fost mai dezvoltată din punct de vedere psihic şi emotional.
Îmi imaginez un teanc de coli de hârtie, hârtie obişnuită. Am în mâna dreaptă, dreptace fiind, deci, având mai multă putere în mana dreaptă, un marker permanent. Negru. Îi scot capacul şi ating hârtia plasată cel mai sus în teanc cu markerul (proaspăt cumparat). Dar nu numai atât. Nu mă rezum la "ating". Încep şi apăs, la început domol, pe urmă din ce în ce mai puternic. Apăs, apăs, apăs, ne luând vârful cariocei de pe coală timp de aproximativ 5 minute. După ce iau markerul de pe foaie, constat că nu numai prima (şi-a doua şi-a treia şi-a patra) coală a fost atinsă de negrul markerului. Cerneala (sau ce-o fi) a ajuns până la jumătatea teancului ( luând în considerare faptul că nu am luat chiar un TOP întreg de hârtie :)) ). Caaam de aceasta intensitate a fost experienţa prin care am trecut, şi despre care vorbeam.
Cu o astfel de amploare, probabil că e uşor de dedus faptul că mi-am revenit destul de greu. Şi de asemenea, faptul că am studiat îndelung cele întâmplate. Înca o fac. Şi am ajuns la o singură concluzie, pe care o să o împărtăşesc după ce o să dau câteva detalii legate de ce s-a întamplat de fapt. Sau unul singur. Am fost trădată.
Şi concluzia la care am ajuns, fără să conteze drumul pe care l-am parcurs până în acest punct, este aceea că, bold-uiesc, răzbunarea nu este o soluţie. Sau este, dar una nepotrivită.

Ce propun? Păi, urmatorul lucru. Nu te răzbuna. Dar ai grijă ca lumea să afle asta. Inclusiv persoana respectivă. Ştiu cum e să îţi doreşti ce-i mai rău faţă de un om sau un lucru. Iar acest gest o să te faca mai puternic, şi să treci peste. O să te simţi mult mai bine faţă de tine. Şi faţă de respectiva persoană, în cazul în care îşi dă seama cât de groaznic a fost ceea ce a făcut şi îşi cere scuze. Iar tu realizezi că, într-adevăr, merită să o ierţi.

Eu.. am făcut ce nu trebuia. Şi regret acum. :)

Şcoala ucide curiozitatea copilului.

Hai nu pe bune?! Fiţi atenţi.

„Şcoala noastră parcă şi-a propus cu dinadins să ucidă curiozitatea elevului, curiozitate care reprezintă de fapt cea mai importantă modalitate de a învăţa”, spune profesorul Mircea Flonta (filosof).

Dragă domnule Mircea Flonta, dragă populaţie a Romăniei.
Aş vrea să îmi fac publică părerea legată de învăţământul românesc.
De mici copii, fiecare din noi am început să avem obligaţiile noastre. Mai importante sau nu, pe care cei ce s-au ocupat de educaţia noastră au avut grijă să le accentueze mai mult sau mai puţin: "pune capacul la cariocă după ce desenezi", "spală-te pe mâini după ce faci pişu", etcetera. Referindu-mă aici la obligaţiile, evident, de tipul, citez: "n-o faci pentru mine, o faci pentru tine"; adică exact acelea cu scopul de a te ajuta mai departe în viaţă, de a te forma ca cetăţean, prieten, OM.
Ei bine, în continuare, crescând, ajungând de la "mic copil" la (desigur) "mare copil", după care tot aşa pana la "adult", normal că pentru buna dezvoltare a viitorului om în toată regula, obligaţiile nu pot rămâne la stadiul de "strânge jucăriile după ce te joci cu ele". Aşa ceva ar fi anormal. Aşa că, treptat, apar responsabilităţi din ce în ce mai importante, care încep să aibă din ce în ce mai multe legături cu lumea aceea, în care, desprinzându-ne de rămurica şi păturica maternă, ajungem până la urmă. "Încuie uşa după ce ieşi din casă.", "Încălzeşte-ţi mâncare.".
Şi, punctul pe care voiam să-l ating, : "Învaţă.".
Şcoala este ceva de care aproape nimeni nu scapă. În opinia copiilor, şcoala este cea mai mare corvoadă, cea mai mare problemă. Dacă n-ar merge la şcoală, ar sta toata ziua la joacă. Ar face lucruri plăcute. Dar de ce nu pot copiii percepe mersul la şcoală într-o activitate plăcută, folositoare? Pentru că obligaţiile nu sunt plăcute. Iar din cauza a cât de încuiată a fost mintea care a conceput sistemul de învăţământ din această ţară, şcoala nu este nimic altceva decât o altă obligaţie menită sa construiască viitorul, cum spuneam, om în toată regula.
De ce? Pentru că ea ne ajută să ne obişnuim cu munca. Cu termenele limită, cu bunul simţ necesar faţă de persoanele superioare sau mai în vârstă comparativ cu noi, cu lucrul pentru acasă, lucrul independent, lucrul în echipă; e aproape ca o slujbă.
În niciun, repet, NICIUN caz, copilul român va veni la şcoală ca să înveţe lucruri noi, interesante, frumoase, folositoare. El va veni la şcoala din obligaţie, din îndemnul părinţilor şi al celorlalte rude. Îşi va face temele doar de frica de a lua note proaste. Mai ales acum, când notele sunt cele mai importante pentru viitorul lor. (Iei un 3 la istorie, îţi strici media de la istorie, îţi strici media anuală, media generală, ai cu o sutime mai puţin comparativ cu media de admitere a liceului în care vrei să intri, intri la un liceu mai prost, familia te va eticheta drept un bun de nimic, nu-ţi mai arde de facultate şi iata: omul necinstit, care are tot dreptul să fie aşa. Viaţa chiar a fost nedreaptă cu el.).
Aşadar, şcoala nu e locul în care mergem curioşi, însetaţi de cunoaştere. De cunoaştere vor fi însetaţi doar cei care termină şcoala fără a fi storciţi, istoviţi, uscaţi de monstul nenorocit cu care au de-a face timp de 12 ani din viaţa lor. Nu. Şcoala este cea mai lentă şi lungă, usturătoare, dureroasă obligaţie cu care omul are vreodată contact.

Şcoala nu ucide curiozitatea copilului. Şcoala ucide omul.

Prea devreme...

"Măi să fie, iată-ne aici, poate pentru prima dată...
Nici nu ştiu de unde să încep... poate de sus, în mod firesc... uite-l! Te cunosc datorită lui! E doar al tău! şi oricine ţi-l vede, deşi nu mulţi se apropie atât de mult de el... Dar să lăsăm asta. Ah, iată-i şi pe ei. Sunt atât de frumoşi, seamănă atât de bine.. ce tot spun, sunt aproape identici! Degeaba crezi tu că sunt prea mici. Şi dacă ar fi, eu zic că e bine şi aşa... (aici aş putea să mă dau cu sania!) şi în sfârşit, ea. Să o numesc, raiul meu? Te rog, dă-mi voie, nu mă întrerupe... Ziceam de raiul meu. E al meu, dar încă n-am ajuns acolo... Şi o să ajung într-o zi, probabil, dar până atunci, tu eşti.. tu eşti raiul meu!" îi zise tânărul îndrăgostit tinerei îndrăgostite. (Poate prea tineri?!)

Nu mă-nveţi tu pe mine să frâng inimi...

Mirosea deja a primăvară în sufletul lui. Fiind abia toamnă, fusese avertizat, în repetate rânduri că iluziile nu îi fac bine; atât la minte cât şi la suflet. Dar nu înceta, nici măcar pentru o secundă, să spere, să creadă că el şi nimeni altcineva are dreptate. Neavând foarte mulţi prieteni apropiaţi, din simpatie sau milă pentru el, cunoşinţele lui îi dădeau apă la moară, dându-i dreptate, ridicându-l în slăvi, asigurându-l că este exact aşa cum spune el. Persoanele ceva mai apropiate, îl atenţionau nu de puţine ori că s-ar putea, şi nu numai, ba chiar, că sunt mai multe şanse ca el să "se ardă", aşa se exprimau. El însă, o ţinea pe a lui.
Tipic masculin sau nu, nu renunţa la ideea de a-şi face mai multe şi mai multe şi mai multe speranţe. Timp în care eu stăteam în banca mea (sau nu?) şi îi urmăream frământările. Bietul copil, dacă ar fi avut doar, o mică idee în legătură cu ceea ce plănuiam eu...
Era ca un joc, de care eram dependentă. Şi eram al naibii de bună la el. Absolut nimeni nu mă întrecea, oricine ştia asta şi nimeni nu îndrăznea măcar să creadă că ar avea vreo şansă să se apropie de reuşitele mele în domeniul respectiv. Deja, pe el nu mai trebuia să îl atrag in joc, era acolo, nemaiavând absolut nicio cale de ieşire, fără ca măcar să ştie acest lucru sau ceva legat de el.
Până-ntr-o zi, când amica lui, tipa pe care o subestimasem până în ziua respectivă, m-a luat deoparte, şi puţin cam agitată, mi-a spus că ştie prea bine ce-am de gând, şi că ar fi mai bine să îmi văd de treabă şi să nu îi mai deranjez viaţa preaiubitului său prieten. Asta, sau va avea ea personal grijă de mine, aşa s-a exprimat. Făcând pe neştiutoarea, am avut grijă totuşi să o fac să înţeleagă faptul că orice s-ar întâmpla, şi chiar şi dacă aş avea vreun plan împotriva respectivului, în niciun caz nu ar putea ea sa se "ocupe de mine". Şi atunci s-a întamplat ceva la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. S-a întors spre mine, şi mult mai calmă faţă de cum era înainte, mi-a spus "Nu eu, într-adevăr. Dar roata se întoarce."
Ar fi trebuit ca acele cuvinte rostite de ea să-mi atragă atenţia mai mult, dacă nu complet, însă nu au facut-o, vina fiind a mea, desigur. În acele zile, am făcut cunoştinţă cu unul din amicii lui, un băiat care, efectiv te-ar fi lăsat fără cuvinte dacă ai fi avut ocazia să interacţionezi cu el. Nu neapărat pentru că era sau părea extraordinar de inteligent, poate pentru că arăta foarte bine şi părea foarte sigur pe el.
Să fi fost el, oare, cel pentru care aş fi fost în stare să las jocul la o parte şi să am parte de ceva firesc? Sau banal, dacă ar fi să mă iau după ce credeam eu la momentul respectiv. Am considerat că da, merita. Şi iată-mă, cu sufletul mirosind a primăvară, toamnă fiind...
"Şah mat", aud dintr-o dată venind dinspre el. Am rămas mută de uimire, pentru că exact asta mă pregatem să îi spun chiar eu, respectivului pe care voiam de mult sa îl elimin.

Şi aşa, chiar şi avertizată fiind, am fost eliminată din propriul meu joc...

Despre iubire.

Şi dacă o să mă las păcălită? Dacă nu o să o iau doar ca pe ceva plăcut, ca pe ceva menit să mă ajute să îmi trăiesc viaţa mai uşor, ca pe o pernă care să îmi atenueze căderile de zi cu zi? Dacă o să îmi controleze viaţa, o să îmi absoarbă toate gândurile, o să mă răpească complet? E bine să mă las influenţată de ea? Pot avea încredere? Şi mai ales... de ce trebuie să mai fie vorba de încă o persoană? E oare un semn de slăbiciune din partea mea să mă lipesc, să mă ataşez în acest fel de o altă fiinţă umană? Se presupune că sunt superioară, nu mă las influenţată de nicio altă vietate de aceeaşi rasă cu mine, se presupune că nu mă ataşez, pentru a-mi urma propriile vise, dorinţe, drumuri, fără a fi deranjată, fără a devia, canalizându-mă doar pe ceea ce îmi e mie bine.
Şi aici intervine. Se numeşte, deşi urăsc să îi spun pe nume, iubire. Să iubeşti o persoană. Cum ai defini asta? Eu, aşa: Să am cheia către inima unei persoane în mână, fără să o deschid, să fur tot ce-i acolo şi să plec alergând. Sau în alţi termeni, să-i cunosc toate slăbiciunile şi să nu-l rănesc. M-aş descurca cu asta. Sunt descurcăreaţă, de fel.
Dar partea cea mai înfricoşătoare este aceea că şi cealaltă persoană are cheia mea. Cum, cum să devii atât de vulnerabil în faţa cuiva din care nu ai luat naştere şi care nu a luat naştere din tine? Cum să te dezvalui atât de uşor unei persoane cu care, dacă ai fi fost acolo cu 5 minute mai târziu, nu te-ai fi întâlnit niciodată? E oare bine?
Şi revin cu întrebarea mea, dacă mă las păcălită? Dacă ajung să îmi trăiesc viaţa depinzând de iubire, de cealaltă persoană? Mă tem, şi nu de faptul că el ar putea să mă rănească. Nu mă tem de răni. Mă tem că, fiind atât de atrasă în acest joc, aş putea să îmi pierd raţiunea şi tot ce ţine de ea. Mă uit în jurul meu şi vad, oameni pierduţi, care au doar iubire, asta e tot ce le-a mai rămas. Le e bine oare? Poeţi, muzicieni, oameni de zi cu zi.. Au înnebunit? Mă tem că o să mă pierd şi nu o să ştiu niciodată cum am fost înainte. Iar cei ce mă cunosc cu adevărat, nu îmi vor spune niciodată cum sunt eu de fapt, o să uite, şi ei, ca şi mine, sau o să creadă că eu aşa sunt de fapt.
Dar oare oricine poate iubi? Sau doar cei slabi, şi pentru ceilalţi, iubirea e doar o iluzie? Sau doar cei puternici, iar pentru cei slabi e doar o iluzie? Şi e chiar atât de importantă? Daca nu e, atunci de ce atâta lume o falsifică? Daca e, atunci de ce nu o înţelegem?
Şi există mai multe tipuri de iubire? Si cum de există acel factor care face atât de bine legătura dintre trupurile şi sufletele celor doi indivizi care, să spunem, "se iubesc"?
Iar el..
Dacă într-adevăr simt că îl iubesc, de ce simt atât de acut că o sa se termine la un moment dat? Poate nu curând, dar o să se termine. Şi nu pot să îi spun asta. Şi de ce se spune că o iubire nu moare niciodată, şi în acelaşi timp, că un om sănătos din punct de vedere psihic nu poate face asta mai mult de câţiva ani? Oare şi el simte acelaşi lucru, oare îşi induce aceeaşi stare, oare îşi pune aceleaşi întrebări în legătură cu mine? Oare chiar îl iubesc? Sau îmi e doar simpatic.. Şi dacă nu îl iubesc, acum, când simt că asta e tot ce pot să dau din mine, cum e să iubeşti de fapt? Dacă eu nu pot să iubesc? Dacă o să ajung şi eu să depind de iubire, şi nu o să o găsesc niciodată?


Să mă feresc? Să mă arunc?

Constantin Irina

constantin irina. in speranta ca o sa apara o poza cu mine cand dau search pe google :)))))

Constantin Irina