Mirosea deja a primăvară în sufletul lui. Fiind abia toamnă, fusese avertizat, în repetate rânduri că iluziile nu îi fac bine; atât la minte cât şi la suflet. Dar nu înceta, nici măcar pentru o secundă, să spere, să creadă că el şi nimeni altcineva are dreptate. Neavând foarte mulţi prieteni apropiaţi, din simpatie sau milă pentru el, cunoşinţele lui îi dădeau apă la moară, dându-i dreptate, ridicându-l în slăvi, asigurându-l că este exact aşa cum spune el. Persoanele ceva mai apropiate, îl atenţionau nu de puţine ori că s-ar putea, şi nu numai, ba chiar, că sunt mai multe şanse ca el să "se ardă", aşa se exprimau. El însă, o ţinea pe a lui.
Tipic masculin sau nu, nu renunţa la ideea de a-şi face mai multe şi mai multe şi mai multe speranţe. Timp în care eu stăteam în banca mea (sau nu?) şi îi urmăream frământările. Bietul copil, dacă ar fi avut doar, o mică idee în legătură cu ceea ce plănuiam eu...
Era ca un joc, de care eram dependentă. Şi eram al naibii de bună la el. Absolut nimeni nu mă întrecea, oricine ştia asta şi nimeni nu îndrăznea măcar să creadă că ar avea vreo şansă să se apropie de reuşitele mele în domeniul respectiv. Deja, pe el nu mai trebuia să îl atrag in joc, era acolo, nemaiavând absolut nicio cale de ieşire, fără ca măcar să ştie acest lucru sau ceva legat de el.
Până-ntr-o zi, când amica lui, tipa pe care o subestimasem până în ziua respectivă, m-a luat deoparte, şi puţin cam agitată, mi-a spus că ştie prea bine ce-am de gând, şi că ar fi mai bine să îmi văd de treabă şi să nu îi mai deranjez viaţa preaiubitului său prieten. Asta, sau va avea ea personal grijă de mine, aşa s-a exprimat. Făcând pe neştiutoarea, am avut grijă totuşi să o fac să înţeleagă faptul că orice s-ar întâmpla, şi chiar şi dacă aş avea vreun plan împotriva respectivului, în niciun caz nu ar putea ea sa se "ocupe de mine". Şi atunci s-a întamplat ceva la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. S-a întors spre mine, şi mult mai calmă faţă de cum era înainte, mi-a spus "Nu eu, într-adevăr. Dar roata se întoarce."
Ar fi trebuit ca acele cuvinte rostite de ea să-mi atragă atenţia mai mult, dacă nu complet, însă nu au facut-o, vina fiind a mea, desigur. În acele zile, am făcut cunoştinţă cu unul din amicii lui, un băiat care, efectiv te-ar fi lăsat fără cuvinte dacă ai fi avut ocazia să interacţionezi cu el. Nu neapărat pentru că era sau părea extraordinar de inteligent, poate pentru că arăta foarte bine şi părea foarte sigur pe el.
Să fi fost el, oare, cel pentru care aş fi fost în stare să las jocul la o parte şi să am parte de ceva firesc? Sau banal, dacă ar fi să mă iau după ce credeam eu la momentul respectiv. Am considerat că da, merita. Şi iată-mă, cu sufletul mirosind a primăvară, toamnă fiind...
"Şah mat", aud dintr-o dată venind dinspre el. Am rămas mută de uimire, pentru că exact asta mă pregatem să îi spun chiar eu, respectivului pe care voiam de mult sa îl elimin.
Şi aşa, chiar şi avertizată fiind, am fost eliminată din propriul meu joc...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu