Despre iubire.

Şi dacă o să mă las păcălită? Dacă nu o să o iau doar ca pe ceva plăcut, ca pe ceva menit să mă ajute să îmi trăiesc viaţa mai uşor, ca pe o pernă care să îmi atenueze căderile de zi cu zi? Dacă o să îmi controleze viaţa, o să îmi absoarbă toate gândurile, o să mă răpească complet? E bine să mă las influenţată de ea? Pot avea încredere? Şi mai ales... de ce trebuie să mai fie vorba de încă o persoană? E oare un semn de slăbiciune din partea mea să mă lipesc, să mă ataşez în acest fel de o altă fiinţă umană? Se presupune că sunt superioară, nu mă las influenţată de nicio altă vietate de aceeaşi rasă cu mine, se presupune că nu mă ataşez, pentru a-mi urma propriile vise, dorinţe, drumuri, fără a fi deranjată, fără a devia, canalizându-mă doar pe ceea ce îmi e mie bine.
Şi aici intervine. Se numeşte, deşi urăsc să îi spun pe nume, iubire. Să iubeşti o persoană. Cum ai defini asta? Eu, aşa: Să am cheia către inima unei persoane în mână, fără să o deschid, să fur tot ce-i acolo şi să plec alergând. Sau în alţi termeni, să-i cunosc toate slăbiciunile şi să nu-l rănesc. M-aş descurca cu asta. Sunt descurcăreaţă, de fel.
Dar partea cea mai înfricoşătoare este aceea că şi cealaltă persoană are cheia mea. Cum, cum să devii atât de vulnerabil în faţa cuiva din care nu ai luat naştere şi care nu a luat naştere din tine? Cum să te dezvalui atât de uşor unei persoane cu care, dacă ai fi fost acolo cu 5 minute mai târziu, nu te-ai fi întâlnit niciodată? E oare bine?
Şi revin cu întrebarea mea, dacă mă las păcălită? Dacă ajung să îmi trăiesc viaţa depinzând de iubire, de cealaltă persoană? Mă tem, şi nu de faptul că el ar putea să mă rănească. Nu mă tem de răni. Mă tem că, fiind atât de atrasă în acest joc, aş putea să îmi pierd raţiunea şi tot ce ţine de ea. Mă uit în jurul meu şi vad, oameni pierduţi, care au doar iubire, asta e tot ce le-a mai rămas. Le e bine oare? Poeţi, muzicieni, oameni de zi cu zi.. Au înnebunit? Mă tem că o să mă pierd şi nu o să ştiu niciodată cum am fost înainte. Iar cei ce mă cunosc cu adevărat, nu îmi vor spune niciodată cum sunt eu de fapt, o să uite, şi ei, ca şi mine, sau o să creadă că eu aşa sunt de fapt.
Dar oare oricine poate iubi? Sau doar cei slabi, şi pentru ceilalţi, iubirea e doar o iluzie? Sau doar cei puternici, iar pentru cei slabi e doar o iluzie? Şi e chiar atât de importantă? Daca nu e, atunci de ce atâta lume o falsifică? Daca e, atunci de ce nu o înţelegem?
Şi există mai multe tipuri de iubire? Si cum de există acel factor care face atât de bine legătura dintre trupurile şi sufletele celor doi indivizi care, să spunem, "se iubesc"?
Iar el..
Dacă într-adevăr simt că îl iubesc, de ce simt atât de acut că o sa se termine la un moment dat? Poate nu curând, dar o să se termine. Şi nu pot să îi spun asta. Şi de ce se spune că o iubire nu moare niciodată, şi în acelaşi timp, că un om sănătos din punct de vedere psihic nu poate face asta mai mult de câţiva ani? Oare şi el simte acelaşi lucru, oare îşi induce aceeaşi stare, oare îşi pune aceleaşi întrebări în legătură cu mine? Oare chiar îl iubesc? Sau îmi e doar simpatic.. Şi dacă nu îl iubesc, acum, când simt că asta e tot ce pot să dau din mine, cum e să iubeşti de fapt? Dacă eu nu pot să iubesc? Dacă o să ajung şi eu să depind de iubire, şi nu o să o găsesc niciodată?


Să mă feresc? Să mă arunc?